Astazi Bucurestiul este un oras dominat de masini, in care pana si cea mai mica distanta este strabatuta cu ajutorul unui automobil. In momentele in care traficul devine un infern lent multi dintre soferi incep sa se gandeasca la vremurile cand calestile se deplasau in voie pe strazile orasului, la o viteza si un ritm relaxat si ferit de accidente. In realitate insa, epoca calestilor nu era atat de diferita de cea in care traim acum: carele goneau cu viteze mari pe strazile foarte stramte de atunci ale orasului, producand adesea accidente  ambuteiaje si alte neplaceri, pe care proprietarii le puneau pe seama arhitecturii "foarte proaste" a strazilor.









Webdesign By Distinctive Works
Prima pagina

Transportul in Bucuresti: Vremea calestilor




Transportul in Bucuresti: Vremea Calestilor

Astazi Bucurestiul este un oras dominat de masini, in care pana si cea mai mica distanta este strabatuta cu ajutorul unui automobil. In momentele in care traficul devine un infern lent multi dintre soferi incep sa se gandeasca la vremurile cand calestile se deplasau in voie pe strazile orasului, la o viteza si un ritm relaxat si ferit de accidente. In realitate insa, epoca calestilor nu era atat de diferita de cea in care traim acum: carele goneau cu viteze mari pe strazile foarte stramte de atunci ale orasului, producand adesea accidente ambuteiaje si alte neplaceri, pe care proprietarii le puneau pe seama arhitecturii "foarte proaste" a strazilor.

Calestile sau butcile, radvanele si caretele (denumiri ce desemneaza acelasi lucru, provenite din rusa, ucraineana si poloneza) erau niste vehicule "cu patru roti, pe arcuri, descoperite sau acoperite, trase de mai multi cai", de regula 2 sau 4, asa cum ne spune George Potra. Ele se deosebeau de obicei de carutele si trasurile primitive prin prezenta a unui numar mare de decoratiuni si accesorii scumpe, si prin vopsirea lor in culori tipatoare, de obicei auriu sau rosu (daca nu erau chiar poleite cu aur adevarat), fiind deci niste obiecte de lux ce inspirau bogatia si prestigiul proprietarului lor.

Perioada de apogeu a lor, practic vremea calestilor, a fost in secolul XVIII si in prima jumatate a secolului XIX, in timpul domniilor fanariote. Daca este sa dam crezare scrierilor unui calator german: Jenne, moda calestilor a inceput la initiativa unui nobil ungur, ce a deschis prima firma ce comercializa calesti din Bucuresti: "un conte ungur Festetics, dedat negustoriei, facea afaceri bune procurand prin activitatea sa hrana multor meseriasi la Viena, doarece a avut ideea fericita de a crea un depozit de trasuri la Bucuresti. In magaziile lui se afla vreo 40 de calesti, de la 180 pana la 200 galbeni bucata, precum si un numar mare de trasuri din cele mai frumoase. Prin aceasta el a introdus in tara gustul atat de raspandit pentru calesti, in asa fel ca nu numai toti boierii si-au cumparat asemenea trasuri, dar se si iau la intrecere in aceasta privinta". In orice caz, moda calestilor nu putea provine decat din Occident, unde era foarte raspandita printre nobili, si a intrat in Tara Romaneasca, fara indoiala, prin Transilvania, unde existau mari ateliere la Brasov si la Sibiu, ce au aprovizionat Bucurestiul alaturi de cele din Viena.

Asa cum am mentionat si inainte, calestile erau un vehicul de lux, iar dreptul de a avea una era rezervat exclusiv boierilor, inaltilor demnitari ai clerului si familiei domnitorului. Chiar daca un om din clasa de mijloc sau de jos ar fi avut banii necesari achizitionarii si intretinerii uneia, nu ar fi avut voie sa circule cu ea prin capitala si i-ar fi fost confiscata. Un exemplu in acest sens este cazul negustorilor Dedu si Ciochina, a caror caleasca a fost cumparata prompt de domnitorul Caragea, numai dupa ce s-a convins ca cei doi o primisera drept plata in urma unei afaceri cu un duce austriac, si nicidecum nu voisera "a se pune de o seama cu boierii". Chiar si cu o avere insemnata, negustorii si boiernasii (nobilii marunti) nu aveau dreptul decat la caruta, in cazul burghezilor, si la cal (calare) in cazul nobililor marunti, iar oamenii de rand trebuiau sa se deplaseze pe jos.

Pe strazile inguste si lipsite de pavaj calestile ii purtau la viteze ametitoare pe boieri, ridicand nori de praf in timpul verii, si stropind cu noroi si apa mizera casele si trecatorii, in timpul ploilor. De altfel, casele la acea vreme aveau parterul construit la doi metri deasupra nivelului strazii, si chiar si asa "peretii erau tencuiti cu noroi si geamurile ferestrelor improscate cu stropi de apa murdara". (George Potra)

Enervat de pagubele pe care le produceau calestile prin oras si de numeroasele "zazanii iscate intre boieri" ca urmare a frecventelor accidente si blocaje, domnitorul Alexandru Ipsilanti va introduce o serie de "pitacuri" (legi) la 9 ianuarie 1797, prin care interzice achizitionarea de calesti noi si prevederi legate de zonele accesibile circulatiei si probabil prima reglementare a vitezei legale din istoria Romaniei, desi limita este definita ca fiind "incet": "in vreme de uscaciune sa umble pe pamant pe drumul ce este alaturea si numai pe vreme de ploaie si tina sa mearga pe pod si atunci sa umble iarasi incet".

In ciuda acestor manevre menite sa descurajeze deplasarea cu aceste mijloace de transport costisitoare, boierii au continuat sa-si procure calesti, prin metode mai mult sau mai putin legale, cum este cazul familiei Ghica. Pentru privilegiatii societatii detinerea unei calesti cat mai impresionante era la fel de importanta, ca posesia unei masini cat mai luxoase in Romania de azi.

Evident aceasta "manie" a boierilor romani pentru calesti cat mai scumpe si bogat ornate a dus la aparitia a numeroase "bijuterii pe roti". Sursele ce mentioneaza opulenta acestor care de lux sunt numeroase si variate, incluzand insemnari ale calatorilor englezi precum William Hunter: "Ca o dovada a mandriei lor (a boierilor), trece drept foarte nepotrivit pentru demnitatea lor de a fi vazuti umbland pe jos in oras. Numarul si varietatea vehiculelor construite pentru satisfacerea acestui lux sunt intr-adevar de necrezut si multe dintre ele sunt foarte elegante si costisitoare", sau Thomas Thornton, consul britanic la Bucuresti: "Numai oamenii de rand umbla pe jos; o trasura este intr-adevar atat un lucru de folos cat si unul de lux... Atat pentru a impiedica neplacerile, cat si pentru pastrarea rangului, slugile merg inaintea persoanelor din protipendada si a consulilor ducand in fata trasurilor un fel de torte, masalale, potrivite acestor tari, care ard cateva ceasuri chiar si pe ploi torentiale fara sa se stinga", si cantece populare:

"Doamna trece in radvan, In radvanul aurit, Cu tot cosul poleit, Ocolit de ciohodari, Tras de patru armasari."

De departe cele mai luxoase calesti erau cele ale familiei regale. Cazul domnitorului Nicolae Mavrogheni, care-si facea plimbarea "rasturnat intr-o caleasca poleita, trasa de patru cerbi cu coarnele de aur, inconjurat de ciohodari cu fuste albe si cu islice rotunde de samur pe cap, de arnauti si de soitari cu caciuli lungi de postav pestrit, impodobite cu coade de vulpi si cu clopotei care jucau chiocecurile pe langa trasura domneasca" a ramas cunoscut atat in tara cat si in strainatate prin gravura ce-l infatiseaza fugind din calea trupelor austriece, in celebra caleasca. De asemenea mai trebuie mentionata si caleasca placata cu aur a sotiei domnitorului Alexandru Moruzi, ce a servit ca inspiratie pentru cantecelul de mai sus.

Incheierea vremii calestilor a survenit pe la mijlocul secolului XIX cand au inceput sa apara trasurile si celebrele birje, totusi asta nu a insemnat ca ele nu au mai fost folosite. Boierii nu au privit cu ochi buni aceste noi mijloace de transport pe care le asociau cu burghezia si au continuat sa utilizeze calesti desi nu isi mai puteau permite unele atat de costisitoare ca cele din perioada de glorie. Sfarsitul final al calestilor avea sa coincida cu cel al ultimilor boieri, imediat dupa Primul Razboi Mondial, cand deja incepusera sa apara primele automobile.



Etichete: calesti, transport in Bucuresti, transportul in Bucuresti, Bucuresti, radvane, carete, butci, istorie, istoria transportului, istoria transportului in Bucuresti, istorie transport, istorie Bucuresti



Cauta in site:
Google



Follow miculparis on Twitter


  Newsletter